Obiceiul martisorului, simbol ancestral al innoirii timpului in pragul primaverii, este legat, conform traditiei, de momentul mortii si nasterii simbolice a unei zeitati feminine autohtone – Baba Dochia. Martisorul este strans legat de traditia romaneasca: el nu se intalneste decat in spatiul carpatic si la unele populatii invecinate, care l-au preluat de la acestia. Obiceiul este cu mult anterior crestinismului, fiind in legatura cu anul nou agrar, celebrat primavara.
Ca sa respectam traditia, martisorul trebuie legat la rasaritul soarelui, in prima zi a lunii martie. El se poarta de la 1 martie pina cind se arata semnele de biruinta ale primaverii: pina se aude cucul cintind, pina ce infloresc ciresii ori trandafirii, pina ce vin berzele sau rindunelele. Atunci, martisorul nu se arunca, ci se leaga de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc. Se credea ca purtatorii martisorului nu vor fi parliti de soare pe timpul verii, ca vor fi sanatosi si frumosi ca florile, placuti, dragastosi si norocosi, feriti de boli si de deochi.
Dincolo de obiceiuri si simboluri legate de martisor, el ramine ca o intrupare a bucuriei de a trai, a dragostei de viata, un semn prin care noi, oamenii salutam renasterea naturii odata cu venirea primaverii. Martisorul ramine, peste timp, simbolul soarelui atotputernic si al puritatii sufletesti.