Spaţiul tipografic de care dispunea „Mesagerul transilvan” a ajuns să fie neîncăpător pentru listele cu câştigătorii care deveneau din ce în ce mai lungi şi ziarul a crescut numărul de pagini de la 4 la 16. Caritas s-a transformat într-un fenomen naţional şi mii de oameni din toate colţurile ţării ajungeau în fiecare zi în Cluj-Napoca şi se aşezau la cozile interminabile din faţa sediilor Caritas.
Românii erau în stare să facă orice pentru a-şi lăsa economiile în schimbul unor chitanţe scrise de mână şi, odată cu venirea primăverii, când temperaturile au crescut, oamenii au început să doarmă pe străzi şi prin parcuri numai să-şi poată depune banii în conturile lui Stoica. Trenurile au adăugat vagoane pentru rutele care mergeau spre capitala Ardealului, iar ruta Craiova − Cluj a fost botezată „Trenul Speranţei”.
În trena acestei isterii se produceau schimbări aproape incredibile. Clujul − oraşul cu cei mai mulţi câştigători − a devenit oraşul cu cele mai multe automobile pe cap de locuitor din România şi al cincilea din Europa. Vânzările magazinelor sporiseră de câteva ori, iar preţurile săriseră în aer. Un magazin al firmei Panasonic, inaugurat la Cluj în vara lui 1993, şi-a epuizat întreg stocul de marfă după numai o oră şi jumătate de la deschidere, lăsându-i pe reprezentanţii companiei japoneze cu gurile căscate. Prosperitatea oraşului avea însă şi efecte negative.
Prefectul Clujului făcea apeluri disperate ca oamenii să nu-şi neglijeze locurile de muncă, în condiţiile în care productivitatea întreprinderilor din judeţ scăzuse cu 15%. “Directorii unor întreprinderi se confruntă cu probleme absolut incredibile. Deseori muncitorii le răspund astfel: «Dă-mă afară dacă nu-ţi convine! Oricum tata Stoica ne dă un salar de sute de mii. Dacă mă ajută Dumnezeu, în scurt timp devin milionar şi te cumpăr cu tot cu fabrică». Cârciumile sunt arhipline încă de la orele dimineţii.
Toată lumea discută doar despre momentul marelui câştig. Investitorii străini care au venit la Cluj rămân înmărmuriţi în constatarea faptului că în acest oraş nu mai face nimeni nimic”, se arăta în lucrarea „Caritas, radiografia unui miracol”, apărută în 1993. Presa vremii scria că cerşetorii câştigau zilnic 300.000 de lei (de cinci ori mai mult decât un muncitor într-o lună) şi că, în urma unui inventar al poliţiei municipale, se descoperise că 90% din cerşetorii de pe străzile Clujului erau veniţi din alte judeţe.
Caritas, mai capabil decât Guvernul
Uluită de amploarea evenimentelor din România, presa internaţională scria pe larg despre Caritas-ul lui Ioan Stoica. Publicaţii precum „The New York Times” sau „The Economist” atrăgeau atenţia că „este cu neputinţă ca într-o ţară să existe atâţia bani gheaţă încât depunerile să se dubleze de la o lună la alta şi să ţină sistemul în viaţă.
Niciun leu n-ar mai fi folosit pentru altceva şi orice activitate ar îngheţa”. Împotriva acestor scenarii, care începeau să fie vehiculate timid şi de o parte a presei din România, Ioan Stoica a mobilizat o armată de lăudători pe care îi finanţa cu sponsorizări generoase, de la scriitori şi ziarişti până la preoţi şi actori.
Într-o carte scrisă de Dan Zamfirescu şi Dumitru Cerna, membri ai Uniunii Scriitorilor, se afirma că „fenomenul Caritas aruncă în aer tocmai proiectul exterminării acestui popor prin sărăcie şi disperare. În faţa acestui genocid antiromânesc planificat cu pârghii internaţionale aparent imposibil de înfruntat, s-a înălţat dintr-odată miraculoasa schemă piramidală a lui Ioan Stoica”.
“Fenomenul Caritas a venit ca un fenomen divin, nu numai pentru oameni, ca să aibă bani să se bucure, ci e salvarea poporului român. Acum românii adevăraţi vor avea milioane, poate miliarde să cumpere economia aceasta şi să nu fie în mâinile străinilor”, Aurel Rădulescu, preot.
Televiziunea Română transmitea şi ea reportaje realizate de Mihai Tatulici, în care apăreau declaraţii entuziaste ale celor care continuau să facă depuneri la Caritas. Un tânăr proptit în cârje privea bucuros către cameră: „Am pus douăzeci de mii prima dată şi acum las o sută de mii. Vreau să-mi iau şi eu un Trabant, ca să mă pot deplasa la lucru”.
Apoi, un alt cetăţean: „Vin sărbătorile şi aş vrea să cumpăr un porc şi nişte costume de haine pentru copii. Altă speranţă nu mai avem decât Caritasul”. Reporterii TVR s-au deplasat şi la Petroşani, de unde transmiteau că minerii din Valea Jiului aşteaptă deschiderea unei filiale Caritas pentru a nu mai fi nevoiţi să se deplaseze până la Cluj. Un miner care se întorsese din inima Ardealului declara: „Acolo n-am văzut oameni necăjiţi sau care să înjure. Toţi îs veseli, toţi îs voioşi, pe toată lumea o vezi bine-dispusă”.
Un alt ortac completa: „Acum nu mai auzi pe nimeni vorbind de Guvern, de nimic. Vorbeşte toată lumea că să meargă Caritasul, să ne scoată din sărăcie. Dacă guvernul nu e în stare, s-a ivit alt guvern care are grijă de noi. Acest Stoica merită toată stima celor necăjiţi, pentru că au ajuns să-şi îndeplinească visul de-o viaţă: o maşină, un frigider, un televizor color. Guvernul nu ne-a putut asigura aşa ceva, dar domnul Stoica ne asigură. Felicitări şi multă sănătate pentru domnia sa”.
Ioan Stoica, văzut ca un Mesia
Ca orice sistem piramidal, Caritas-ul reuşea să acorde câştigurile bazându-se pe creşterea continuă a numărului de depunători. Dar era evident că aceştia nu vor putea spori la nesfârşit şi circuitul se va bloca. Ioan Stoica nici nu voia să audă de asemenea scenarii şi îi asigura pe români că jocul său poate să funcţioneze la infinit.
Şi pentru a arăta că firma lui este din ce în ce mai prosperă, sub umbrela Caritas a fost deschis şi un supermarket, intitulat pompos „La Grand” şi situat în cartierul Zorilor din Cluj-Napoca. La inaugurare au participat toate oficialităţile oraşului, iar presa relata că magazinul a fost luat cu asalt de cetăţeni.
Patronul Caritas a fost ovaţionat printre rafturile cu alimente: „Când este domnul Stoica în mijlocul nostru, îl vedem ca pe Mesia”. Era toamna lui 1993, trecuseră aproape patru ani de la prăbuşirea lui Ceauşescu şi România era o ţară care se îndrepta către nicăieri, cu oameni confuzi şi disperaţi, gata să creadă din nou în mitul omului providenţial care se ridică deasupra statului democratic pentru a scoate ţara din sărăcie.
Ce credeau oamenii despre Caritas
- Funcţionează pentru că Stoica dă împrumuturi pe termen scurt cu 300% dobândă, banii fiind folosiţi pentru a trafica armament în beligeranta Iugoslavie.
- Stoica investeşte banii în producţia de mobilă şi o vinde în Germania, mărcile câştigate sunt transformate în lei pe piaţa neagră, iar cu aceşti bani se asigura continuitatea jocului.
- Prin Caritas se returnează către populaţie banii din conturile secrete ale lui Ceauşescu.
- Caritasul ar fi o uriaşă maşină de spălat banii din conturile Securităţii, bani obţinuţi din vânzarea de droguri şi armament înainte de 1989.
- Au fost şi teorii naţionaliste: Caritasul era menit să dezvolte Transilvania, Bucureştiul să declare schema ilegală, iar asta să dea naştere unor revolte care să ducă la declararea independenţei Transilvaniei.
- În popor a circulat şi varianta conform căreia prin Caritas acţionează Anticristul. Un cetăţean care îşi cumpărase casă cu banii de la Caritas s-a pomenit cu lustrele căzând din tavan şi cu temelia crăpată. Altuia i s-ar fi arătat un înger sub forma unei casieriţe de la Caritas, care i-a luat banii înapoi, dându-i numai suma depusă. Un cult neoprotestant din Botoşani a lansat o casetă în care decreta că Ioan Stoica este Anticrist, Caritas − lucrarea diavolului, iar cei care primesc banii înmulţiţi de opt ori îşi vând sufletul Satanei.
Cântecul jocului Caritas
Trenule ce duci cu tine Atâta rău şi-atâta bine Opreşti şi iei din gară-n gară Durerea din întreaga ţară La Caritas, la Caritas Speranţa noastră ne-a rămas Durerea noastră şi speranţa Ce poate să ne schimbe viaţa.
Acest cântec a fost compus, în 1993, de Viorel Mărunţelu, din Sighişoara
În 1994, visul frumos al îmbogăţirii fără muncă s-a spulberat pentru milioane de români. Caritas a însemnat primul mare sistem de escrocare a populaţiei. A fost, însă, numai începutul.
În prima jumătate a anului 1993, Caritas devenise atât de popular încât ziarele publicau ştiri despre găşti de copii care se jucau de-a Caritasul prin scările de bloc, investind banii de buzunar şi restul de la pâine. La televiziunea publică, Mihai Tatulici populariza Caritasul la „Veniţi cu noi pe programul 2“, iar ziarele scriau şi de bine, şi de rău, dar scriau zilnic despre „Minunea de la Cluj“.
Discotecile de pe litoral erau pline de îmbogăţiţi peste noapte la Caritas. Se aduceau maşini din Germania, preţul apartamentelor din Cluj-Napoca sărea în aer, iar despre „creierul Caritasului“, Ioan Stoica, se vorbea ca despre un mare filantrop, comparabil cu George Soros. Apogeul fenomenului a fost în iulie 1993, lună în care peste un milion de oameni au depus bani la Caritas!
Toţi aveau în minte un singur gând: „Dă, Doamne, să se termine după ce apuc eu să iau banii!“. După ce ieri am prezentat ascensiunea fulminantă a acestui joc piramidal care promitea înmulţirea banilor de opt ori, azi scriem despre prăbuşirea şi efectele sociale ale primei ţepe naţionale.
„Nu cerceta aceste legi!“
16 octombrie 1993 este data la care Caritas amână pentru prima oară plăţile, invocând o încurcătură în borderouri. Dominoul dezastrului începe să se pună în mişcare. Cei 1.600 de salariaţi ai lui Stoica se plâng de întârzierea salariilor. Stoica dă vina pe presă: „În zilele în care presa nu mă calomniază, depunerile la Caritas sunt mai mari“.
Însă, în paginile ziarului „Mesagerul transilvan“, listele cu câştigători sunt tot mai mici. Stoica replică în faţa unui stadion plin cu deponenţi că a făcut 40.000 de milionari în Cluj şi va mai face. Apoi zboară la Petroşani ca să deschidă o filială Caritas pentru minerii lui Miron Cozma. La întrebarea tot mai insistentă „Cum funcţionează schema lui secretă?“, Ioan Stoica se menţine enigmatic şi poetic:
„Nu cerceta aceste legi, că eşti nebun de le-nţelegi!“. Mulţi îl cred pe cuvânt şi continuă să joace. Dar venirea iernii face imposibilă frenezia din vară când oamenii dormeau pe străzi, la coadă la Caritas. La finalul anului 1993, Ioan Stoica le promite românilor: „Dumnezeu nu doreşte căderea Caritasului. Începând din luna ianuarie vor apărea noutăţi frumoase“.
Mâhnit, aproape distrus
Ianuarie 1994 vine însă cu o veste-bombă, sau o minciună pentru a camufla iminenţa dezastrului: „plăţile câştigătorilor se suspendă întrucât casieria Caritasului a fost spartă de câţiva hoţi, paguba ridicându-se la circa 95 de milioane de lei“. Un zvon se răspândeşte cu înfrigurare în Cluj-Napoca: „Caritasul se gată!“. La Bucureşti, Senatul ia în discuţie modificarea Codului Penal pentru interzicerea jocurilor de tip Caritas. Amendamentul este respins cu 39 de voturi pentru şi 59 împotrivă.
Corneliu Vadim Tudor (senator PRM) s-a opus, motivând că interzicerea jocurilor piramidale ar da naştere unei revolte populare. Totuşi, printr-un ordin al Prefecturii Bucureşti, Caritasul este interzis în Capitală şi în judeţul Ilfov. În semn de protest, Ioan Stoica opreşte din nou plăţile şi anunţă că vrea să intre în greva foamei, împreună cu 90% din angajaţii săi. „Sunt mâhnit, aproape distrus de aceste lucruri care se petrec cu firma Caritas de o lună de zile“, spune Stoica în ziarul de casă al Caritasului, „Mesagerul transilvan“.
„Foarte curând după Caritas se va plânge“
În primăvara anului 1994 devenea tot mai clar că „minunea de la Cluj“ se sfârşise. Păgubiţii oscilau în a găsi vinovaţi pentru banii pierduţi: ba că Guvernul e de vină, ba că Stoica e un escroc. În orice caz, liniştea ţării era în pericol: depuseseră la Caritas minerii lui Miron Cozma, ţiganii împăratului Iulian, muncitorii din sindicate. Pe scurt, în mai 1994 Caritasul avea în registre sute de mii de depunători – oameni care giraseră cu locuinţele ca să se împrumute de bani pentru Caritas.