Revista Americană Guidepost a prezentat povestea unei asistente medicale despre viața de după moarte (care a dorit să-și păstreze anonimatul) dintr-un spital.
Ea este convinsă că viața de după moarte există și că toți pacienții ei au ajuns în rai. Iată care sunt experiențele ei.
VIZITA ÎNGERILOR
Avea 54 de ani și suferea de cancer, inoperabil. Stătea în pat înconjurată de perne și de flori parfumate. Eram singure în cameră.
“Doamna asistentă…”, îmi zise la un moment dat, arătând spre colțul camerei. „… vedeți îngerul ăsta, care vine spre patul meu zâmbind. Mereu îmi zâmbește. Doamna asistentă… când văd îngerul asta, credeți că-l văd cu adevărat?”. Privirea ei era fixă și îndreptată spre locul unde ar fi trebuit să văd îngerul.
Ceva din tonul Leonorei îmi spunea că a încercat să-și convingă familia de existența îngerului și n-a reușit…
Nu am planuit niciodata sa ajung asistenta de hospice. De fapt, cand am terminat scoala de asistente, in 1950, nici nu exista conceptul de hospice, programul oficial de ingrijire a bolnavilor in stadiu terminal. Ca asistenta medicala voiam sa vindec oamenii, sa-i salvez ca sa traiasca. Si nu sa fiu alaturi de ei cand mor. Daca m-ati fi intrebat atunci probabil ca as fi spus ca mai toti oamenii din jurul meu “Cat de deprimant trebuie sa fie sa ai de-a face cu moartea in fiecare zi?!”.
Dar nu e deloc deprimant. Dimpotrivă. Aniversez în fiecare an, ziua în care am început să lucrez în hospice. Ziua în care după 20 de ani de când am terminat școala de asistențe, am învățat ce înseamnă de fapt să aduci oamenilor speranță și bucurie. Am învățat că moartea nu este ceva de care să te temi. E ceva care te apropie de Dumnezeu, iar mâinile lui Dumnezeu sunt ușa către pace și viața veșnică.
Am ajuns într-un hospice din întâmplare. Lucram pentru un chirurg, până când m-am măritat și au apărut și copiii. A urmat o pauză în carieră. Până când iubitul meu socru – îi spuneam cu toții Tataie – ne-a anunțat că are cancer la pancreas și că nu mai are mult de trăit. Tataie și Mamaie s-au mutat la noi, pentru că nu au crezut că vor face față singuri cumplitului diagnostic.
Apoi am văzut o reclamă în oraș despre un hospice organizat de un preot, Paul Brenner, și de o asistență medicală, Dottie Dorion. Și am ajuns la ei. „Nu știu cu ce vă ocupați exact, însă simt că am nevoie de voi”, i-am spus lui Dottie. La scurt timp după aceea Dottie avea grijă de Tataie și se asigura de confortul lui fizic și psihic. După ce Tataie a murit, Dottie mi-a spus: „Tu ești născută să fii asistentă de hospice. Am văzut cum ai avut grijă de socrul tău. Nu ți-a fost deloc frică de moarte, așa cum i-ar fi fost oricui. Mi-ar plăcea să lucrezi cu noi”.
N-am știut ce să-i răspund. Dar eram împăcată cu gândul că aș putea avea grijă de oamenii aflați la sfârșitul vieții lor. Am făcut asta pentru tatăl meu, pentru vecina mea, Mary Anne, pentru socrul meu. Dar toți erau oameni apropiați, cunoscuți. Dottie m-a încurajat și mi-a spus că am har. În cele din urmă am acceptat. M-am oferit voluntar pentru hospice. Imediat ce-am ajuns acolo, mi-am înțeles menirea. Și nu pentru că era plăcut să muncești din nou sau pentru că îi ajutăm pe oameni să fie împăcați cu ei pe ultima bucată din drumul lor. Ci pentru că, din prima zi de lucru, am întâlnit oameni care mi-au arătat cât de greșit am interpretat eu moartea. Am înțeles la hospice bucuria pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre copiii lui.
ÎNTÂLNIREA CU FIUL DECEDAT
Un pacient de-al meu, Frank, 68 de ani, bolnav de cancer la plămâni, mi-a spus într-o zi: „John este cu mine acum. Îl vezi? E acolo în scaun…”. John, era fiul lui Frank… Fusese omorât în războiul din Vietnam. I-am spus că nu-l văd, dar apoi l-am întrebat “Cum arată John?”. “Oh, e frumos în uniformă! Mi-a spus că este timpul să plec!”. La scurt timp după aceea, Frank a murit împăcat, în somn.
Și-apoi Hank mi-a spus cu o zi înainte să moară că l-a vizitat Shawn. Era imposibil ca fiul său Shawn să fi venit, în persoană, pentru că era la închisoare. Însă Hank l-a văzut. „Trebuia să-i spun că l-am iertat și că-l iubesc!”, mi-a spus Hank.
Și-atunci mi-am dat seama de ceva. Cu cât pacienții se apropie mai mult de moarte, cu atât ochii și simțurile lor se deschid către o realitate la care noi nici nu visăm. Unul după altul, toți pacienții mei mi-au povestit despre spirite, îngeri, rude moarte sau nu. Și mai presus de toate, cu toții îl simțeau mai aproape pe Dumnezeu. Indiferent cum a fost viața lor de dinainte, cu cât se apropiau mai mult de moarte, cu atât erau mai conștienți de Dumnezeu și îi căutau iertarea. Dacă înainte se contraziceau cu mine despre credință și Dumnezeu, într-un final, toți au sfârșit rugându-se.