De-a lungul istoriei oamenii au încercat o multitudine de teste, care mai de care mai ciudate, pentru a afla dacă o femeie era însărcinată sau nu.
Una dintre primele modalități de detectare a sarcinii vine din Egiptul Antic dintr-un document ce datează din anul 1350 Î.Hr. Papirusul indică femeilor să urineze pe semințe de grâu și orz. În situația în care semințele de grâu ar fi încolțit, atunci un copil de sex feminin ar fi fost pe drum. În schimb, dacă ar fi încolțit cele de orz, atunci femeia ar fi fost însărcinată cu un băiețel. Dacă nici un tip de sămânță nu ar fi încolțit, atunci femeia nu era însărcinată.
Chiar dacă pare foarte ciudat, în timpul anilor 1960, cercetătorii care au studiat această metodă au descoperit că există un sâmbure de adevăr. Un nivel de estrogen mai ridicat decât cel normal din urina femeii ar putea stimula germinarea semințelor, dar ar fi fost inutilă la determinarea sexului copilului.
Grecii antici s-au gândit că ar putea afla dacă o femeie este gravidă prin aplicarea de in parfumat pe organele genitale feminine. Dacă gura și nasul ar fi luat mirosul parfumului, atunci femeia era cu siguranță însărcinată.
În timpul Evului Mediu, tot urina unei femei era folosită de către „profeții urinei” pentru determinarea prezenței unei sarcine. Acești profeți credeau că dacă ar fi plasat un ac într-un recipient ce conținea urină și aceasta ar fi căpătat o culoare ruginie sau neagră, atunci cel mai probabil femeia ar fi fost însărcinată.
La fel ca testul de mai sus, există o altă idee conform căreia dacă stropeai urina cu sulf și altfel ar apărea brusc viermi, atunci rezultatul indica prezența unei sarcini.
Un alt test foarte popular implica un amestec de vin cu urină și analizarea modificărilor ce rezultau. Din moment ce alcoolul poate reacționa cu proteinele din urină, acest test ar fi avut succes dacă ar fi fost analizat de către cineva care știa ce schimbări ale culorii să caute.
În secolul al XVII-lea unii medici înmuiau o panglică în urina unei femei. În cazul în care mirosul panglicii i-ar fi provocat femeii greață atunci se credea că aceasta ar fi fost însărcinată.
Înainte de anii 1920, aproape nici un avans nu fusese făcut în testarea femeilor însărcinate; majoritatea metodelor se bazau pe mituri și povești vechi. Cu toate acestea, în anii 1920, cercetătorii au reușit să identifice un hormon, gonadotropina corionică umană sau hCG, ce putea fi întâlnit doar la femeile gravide, marcând astfel descoperirea pentru prima dată a unui compus care putea indica prezența sarcinii.
Pentru a determina prezența acestui hormon, o probă din urina unei femei era injectată într-un șoarece, iepure sau broască neajunsă la maturitate. Dacă hormonul ar fi fost prezent, atunci animalul ar fi intrat în călduri, indicând că femeia respectivă era gravidă. Testul a fost cunoscut sub numele de „Testul Aschheim-Zondek”, „Testul AZ” sau „Testul Iepurelui” și aproxima cu o exactitate de aproximativ 98% prezența unei sarcini.
Testarea ce implica folosirea broaștelor a luat o turnură bizară în timpul anilor 1940, atunci când mii de broaște africane au fost importate în Statele Unite pentru testarea sarcinii. Câteva exemplare au scăpat ducând cu ele o ciupercă ce a fost vinovată de uciderea masivă a broaștelor indigene din America de Nord precum și a altor amfibieni.
Testele precum „testul iepurelui” nu erau foarte sigure. Pe lângă faptul că erau destul de scumpe și dura destul de mult pentru a da un rezultat (uneori și câteva zile), ele nu puteau distinge între hormonul hCG și hormonul luteinizant, iar anumite medicamente puteau duce la obținerea unui rezultat fals-pozivit sau fals-negativ.
Odată cu sosirea revoluției sexuale, știința era pregătită. În 1972, oamenii de știință au raportat pentru prima dată un test ce putea distinge între hormonul hCG și cel luteinizant din urina unei femei.
În 1976, producătorul american de medicamente Warner-Chilcott a solicitat aprobare de la FDA pentru un test de sarcină. În 1978, pentru doar 10 dolari, femeile puteau achiziționa un kit de testare ce putea fi folosit în intimitatea casei. Kitul includea o fiolă cu apă purificată, o pipetă, un tub de testare și un set de compuși chimici. După doar două ore femeile puteau afla dacă erau însărcinate sau nu. Folosit corect, testul reda cu o exactitate de 97% rezultatele pozitive și cu o exactitate de 80% pe cele negative.
Cum metodele de testare au continuat să se îmbunătățească, cercetătorii au descoperit că indicatorii de enzime de pe benzile testelor de sarcină puteau înlocui etichetele radioactive. Alte facilități moderne includ redarea rezultatelor în termen de câteva minute și un afișaj digital ce poate înlocui linia subțire care indica prezența sarcinii.
Testele de sarcină moderne (care încă se mai bazează pe prezența hormonului hCG din urină) au o exactitate de până la 99%, în funcție de prezența anumitor medicamente, urmând cu precizie instrucțiunile de testare și perioada de timp ce a trecut de la instalarea sarcinii și până la efectuarea testului.