Revista Foreign Affairs , una dintre cele mai importante publicații de politică externă din lume, punea pe coperta ultimului său număr dinaintea alegerilor din Statele Unite titlul: “The World Trump Made” . Deloc surprinzător, tonul articolelor din interior, cu o singură excepție notabilă, cel apărut sub semnătura Nadiei Schadlow , era unul extrem de critic la adresa mandatului lui Donald Trump din perspectiva impactului său pe plan internațional. Ideea de fond fiind aceea că deși Trump nu este în întregime responsabil de deteriorarea situației internaționale în mare parte datorită lui lumea arată mult rău astăzi.
Chiar în articolul de deschidere , Margaret MacMillan, scrie că deși nu i se poate imputa în întregime lui Trump actuala situație tulbure din lume el a înrăutățit lucrurile. ” Lingușirea unor dictatori, mai ales venind de la liderul celui mai puternic stat din lume, nu -i face mai rezonabil i ; le hrănește ego-urile și poftele. Răspunsul haotic al Washingtonului la pandemie a făcut populația Statelor Unite și a vecinilor săi să fie mai vulnerabil e la virus, iar prin retragerea Statelor Unite din Organizația Mondială a Sănătății, Trump a submin at capacitatea Americii de a face față actualei pandemii și celor din viitor . Renunțarea la acordurile de control al armelor a făcut lumea un loc mai periculos. Tonul agresiv al lui Trump față de aliați și atacurile sale asupra NATO și Uniunii Europene au slăbit legăturile tradiționale dintre Statele Unite și partenerii săi care au funcționat bine timp de decenii. Și deși pagubele sunt greu de măsurat, Statele Unite și-au pierdut o mare parte din autoritatea lor morală ” .
Însă multe din această listă lungă de acuzații nu au mai deloc acoperire în realitate. Ceea ce ar putea fi surprinzător avînd în vedere faptul că Margaret MacMillan este un distins istoric. În fapt avem o mulțime de situații în care intelectuali de marcă au dat dovadă de o dezarmantă ignoranță, naivitate, în interpretarea evoluțiilor din lume și societate. Să ne aducem aminte cum Bertrand Russell îndemna guvernul britanic, cu puțin înaintea izbucnirii celui de-al doilea Război Mondial, să se dezarmeze unilateral pentru că astfel popoarele german și italian îi vor forța pe Hitler și Mussolini să facă același lucru. Dar, dacă ne întoarcem la lista acuzelor la adresa lui Trump, de pildă, nu dispar dictatorii sau regimurile autoritare de pe harta lumii și nici nu dau dovadă de mai multă reținere dacă îi critică Washingtonul sau alte democrații occidentale. Liderii din Cambodgia, Thailanda sau Duterte din Filipine au răspuns cu totul altfel decît se aștepta Occidentul atunci cînd i-a criticat: au trecut imediat în barca Chinei. Apoi, Organizația Mondială a Sănătății (OMS), dar și alte agenții ale ONU sunt ferm sub influența Beijingului, iar maniera în OMS a acoperit în faza inițială explozia COVID-19 din China a avut un enorm impact negativ asupra lumii întregi. Sigur, putem discuta dacă părăsirea OMS de către Statele Unite a fost soluția optimă însă maniera în care este descrisă această decizie a lui Trump, drept un gest iresponsabil, este incorectă. La fel, e curios să pui pe seama lui Trump slăbirea NATO cînd Germania afectează securitatea energetică a Europei prin proiectul Nord Stream 2 realizat împreună cu Rusia iar cealaltă mare putere din UE, Franța, cere deschis prin Macron decuplarea de America.
Este exact ceea ce observă și Nadia Schadlow, în Foreign Affairs , în articolul menționat anterior, cu un titlul sugestiv “Sfîrșitul iluziilor americane “: “d e la sf î rșitul Războiului Rece, majoritatea factorilor de decizie din SUA au întreținut un set de iluzii despre ordinea mondială. În chestiunile critice , ei au văzut lumea așa cum și-ar dori să fie și nu cu m este cu adevărat “. Această abordare revine acum în forță, odată cu administrația Biden. Deși mulți spun, uitîndu-se la cei nominalizați în echipă, că ar fi vorba mai degrabă de o administrație Obama III. Oricum, ca impresie generală, pentru Joe Biden care va veni la Casa Albă pe fondul unui scandal de corupție în are este implicat fiul său, Hunter Biden, implicat în diverse tranzacții dubioase în Ucraina, Rusia și China, principalul criteriu utilizat în alegerea echipei sale este unul strict ideologic, cel al diversității, obsesia majoră a Partidului Democrat. După cum remarcă ironic Dominic Green în articolul de deschidere din ultimul număr al săptămînalului britanic The Spectator , faptul că Biden a anunțat că este primul președinte care va avea o echipă de comunicare exclusiv feminină nu-i va face pe chinezi să renunțe la disputatele legate de Spratley Islands după cum nici faptul că el a asigurat public sindicatele și grupările ecologice că vor fi “la masa negocierilor ” cu China nu trebuie să fi produs cine știe ce emoție la Beijing.
Din dorința de a-l diaboliza cu orice preț pe Donald Trump elitele politice, Democrații dar și așa numiții republicani Never Trump , mass media si o bună parte a establishment-lui american au proiectat în afară o imagine de monstru pentru Statele Unite iar acum speră că, la fel ca în povești, noua administrație va transforma cu o baghetă magică monstrul în Făt Frumos. Cu alte cuvinte după “golgota” erei Trump va veni “mîntuirea” prin Joe Biden si administrația sa. Acesta este mesajul de fond al unui alt articol din Foreign Affairs , ” The Can-Do Power, America’s Advantage and Biden’s Chance” , apărut deja după alegeri, sub semnătura Samanthei Power, fost ambasador al Statelor Unite la ONU în mandatul Obama. Ne sugerează asta din start chiar acel Can Do din titlu.
Ideea de bază care transpare din articol este aceea că între prioritățile noii administrații este aceea de a repara imaginea Americii în exterior. O imagine negativă la are au contribuit în mod decisiv chiar mass media americane care l-au prezentat de o manieră frecvent caricaturală pe Donald Trump. Inclusiv în perioada pandemiei cînd în realitate situația din America, descrisă drept un adevărat dezastru, a fost în mare similară, dacă ne uităm la cifre, cu cea din Europa luată în ansamblu. Pentru Samantha Power este foarte important să primești aplauze pe scena internațională, ea dă adesea de exemplu administrația Obama din acest punct de vedere, chiar dacă rezultatul acțiunilor tale este fie un eșec fie este defavorabil Americii. Este vizibilă aici incapacitatea establishment-ului de ieși din capcana ideologică a deciziilor politice luate în trecut, a ideilor exprimate în rapoarte și publicații, la conferințe și mari forumuri, precum Davos, în declarațiile publice. Este de altfel foarte greu să recunoști că mai toate ideile pe care le-ai avansat au fost, în perspectivă, un mare eșec. Acordul cu Iranul și mai ales naivitatea cu care a fost tratată relația cu China, sunt două exemple relevante.
” În loc să se bazează pe realizările lui Trump, administrația Biden promite să șteargă orice urmă a infamiei portocalii, indiferent de cost “, conchide Dominic Green în articolul din The Spectator . “O astfel de politică externă are la fel de multe șanse de a reuși ca un protest Black Lives Matter la Beijing “.
Percepția unei țări pe plan internațional contează, desigur, dar nu trebuie supraestimată. Majoritatea țărilor de pe glob nu sunt democrații consolidate, chiar dacă se fac alegeri, deci în planul deciziei guvernamentale o astfel de percepție nu are o mare relevanță pentru că poziția acestora nu depinde de ce crede populația. Apoi, deși Uniunea Europeană se descrie cu mîndrie drept “a softpower superpower” atunci cînd se confruntă cu amenințări concrete, precum Turcia ca buton On/Off pentru fluxul migraționist sau cînd este vorba de contracararea acțiunilor teroriste ale Iranului în Orientul Mijlociu cu acest gen de inițiative de PR nu obții mare lucru. De altfel, atunci cînd China își folosește redutabilele sale pîrghii geo-economice se trece destul de ușor peste principiile morale. Ca în cazul Germaniei unde influentul lobby industrial pare mult mai preocupat de protejarea intereselor sale în China decît de percepția pe care o au nemții despre regimul de la Beijing. De altfel, după cum scrie cotidianul South China Morning Post, comentînd rezultatele unui amplu sondaj efectuat în Europa, percepția negativă asupra Chinei nu-i împiedică pe majoritatea europenilor (60%) să considere că “promovarea comerțului și investițiilor în relația cu China trebuie să fie o prioritate a politicii țărilor lor “. Este o mare diferență între frumoasele declarații de principii și ceea ce oamenii, ca și țările, sunt gata să sacrifice atunci cînd le sunt afectate interesele. Cele pe termen scurt, pentru că cele pe termen lung nu sunt văzute drept presante.
Dacă renunțarea la TPP a fost probabil una dintre erorile strategice major ale lui Trump ideea că Statele Unite ar putea contracara influența internațională a Chinei cu o abordare care să pună în centru promovarea pe plan global a valorilor liberale este una absolut fantezistă. Pe de o parte pentru că multe țări nu sunt deloc entuziasmate de o astfel de perspectivă, nu doar la nivelul guvernelor ci chiar și la acela al populației. În al doilea rînd, chiar elitele progresiste au reușit performanța de a discredita acest model de societate. Jafurile si violența de pe străzile orașelor americane sub stindardul Black Lives Matter și Antifa , tolerate sau chiar încurajate de către acestea, intoleranța tot mai extinsă față de orice abatere de la dogma ideologică liberală radicală, mesajul că America ar fi o țară sistematic rasistă si dubiile legate de corectitudinea ultimelor alegeri, au erodat a proape sigur în mult mai mare măsură respectul față de Statele Unite, autoritatea lor morală pe plan internațional, încrederea în modelul său de societate, decît declarațiile sau postările pe Twitter ale lui Donald Trump. Printre aliați si adversari deopotrivă. În plus, au indus pe plan internațional percepția că America este într-un accelerat proces de decadență și că nu va dura mult pînă cînd își va pierde și poziția de hegemon global în favoarea Chinei. După ce descrie momentul actual drept un “fin de siecle” american , cu trimitere la ceea ce s-a întîmplat la sfîrșitul secolului al XIX-lea cînd, în mai puțin de două decenii, Europa, care părea să se afle atunci la apogeul puterii și influenței sale globale, a devenit tot mai irelevantă pe plan internațional, Andrew Michta avansează un scenariu deloc încurajator. “China va contesta supremația Americii în cursul următoarei decade, dacă nu chiar mai devreme, iar Rusia va exploata oportunitatea de a repune în discuție ordinea internațională stabilită la sfîrșitul Războiului Rece, și în Europa și în Eurasia” . Un scenariu pe care dorința unor lideri europeni, Emmanuel Macron este cel mai vocal dar și alții gîndesc la fel ca el, de decuplare transatlantică nu face decît să-l confirme și să-l accelereze.
Sursa: hotnews.ro