Yuval Noah Harari, istoric şi profesor de istorie la Universitatea din Ierusalim, cunoscut pentru lucrările Sapiens: O Scurtă Istorie a Umanităţii, Homo Deus: O Scurtă Istorie a Viitorului şi 21: Lecţii pentru Secolul XXI, a vorbit recent despre criza din Ucraina și ce crede că se va întâmpla în cazul unui război.
Yuval Noah Harari a mărturisit că nu se poate pronunța în privința unui război cert în Ucraina în perioada următoare, dar că crede în posibilitatea schimbării.
„Nu știu ce se va întâmpla în Ucraina. Dar, ca istoric, cred în posibilitatea schimbării. Nu cred că asta este naivitate – este realism. Singura constantă a istoriei omenirii este schimbarea. Și asta e ceva ce poate putem învăța de la ucraineni. Timp de multe generații, ucrainenii nu au știut prea multe în afară de tiranie și violență. Au îndurat două secole de autocrație țaristă (care s-a prăbușit în cele din urmă în mijlocul cataclismului primului război mondial). O scurtă încercare de independență a fost rapid zdrobită de Armata Roșie care a restabilit dominația rusă. Ucrainenii au trăit atunci teribila foamete provocată de om a Holodomorului, teroarea stalinistă, ocupația nazistă și decenii de dictatură comunistă zdrobitoare. Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, istoria părea să garanteze că ucrainenii vor merge din nou pe calea tiraniei brutale – ce altceva știau ei?”, a scris Yuval Harari pentru Thedailynewnation.
Citiți în continuare editorialul integral al lui Yuval Noah Harari:
„În inima crizei din Ucraina se află o întrebare fundamentală despre natura istoriei și natura umanității: este posibilă schimbarea? Pot oamenii să-și schimbe felul în care se comportă sau istoria se repetă la nesfârșit, cu oameni condamnați pentru totdeauna să retrăiască tragediile trecute fără a schimba nimic în afară de decor?
O școală de gândire neagă ferm posibilitatea schimbării. Ea susține că lumea este o junglă, că cei puternici îi vânează pe cei slabi și că singurul lucru care împiedică o țară să o distrugă pe alta este forța militară. Așa a fost întotdeauna și așa va fi întotdeauna. Cei care nu cred în legea junglei nu doar că se amăgesc, dar își pun existența în pericol. Nu vor supraviețui mult timp.
O altă școală de gândire susține că așa-numita lege a junglei nu este deloc o lege naturală. Oamenii au făcut-o, iar oamenii o pot schimba. Contrar concepțiilor greșite din popor, prima dovadă clară pentru războiul organizat apare în documentele arheologice cu 13.000 de ani în urmă. Chiar și după această dată au existat multe perioade lipsite de dovezi arheologice pentru război. Spre deosebire de gravitație, războiul nu este o forță fundamentală a naturii. Intensitatea și existența sa depind de factorii tehnologici, economici și culturali care stau la bază. Pe măsură ce acești factori se schimbă, la fel se schimbă și războiul.
Dovezile unei astfel de schimbări sunt peste tot în jurul nostru. În ultimele câteva generații, armele nucleare au transformat războiul dintre superputeri într-un act nebun de sinucidere colectivă, forțând cele mai puternice națiuni de pe Pământ să găsească modalități mai puțin violente de a rezolva conflictul. În timp ce războaiele marilor puteri, cum ar fi al Doilea Război Punic sau Al Doilea Război Mondial, au fost o trăsătură esențială pentru o mare parte a istoriei, în ultimele șapte decenii nu a existat un război direct între superputeri.
În aceeași perioadă, economia globală a fost transformată de la una bazată pe materiale la una bazată pe cunoaștere. Acolo unde odată principalele surse de bogăție erau bunuri materiale precum minele de aur, câmpurile de grâu și puțurile de petrol, astăzi principala sursă de bogăție este cunoașterea. Și, în timp ce poți acapara câmpurile petroliere cu forța, nu poți dobândi cunoștințe în acest fel. Ca urmare, profitabilitatea cuceririi a scăzut.
În cele din urmă, o schimbare tectonă a avut loc în cultura globală. Multe elite din istorie – căpetenii huni, jarlii vikingi și patricienii romani, de exemplu – au privit războiul într-un mod pozitiv. Conducătorii de la Sargon cel Mare până la Benito Mussolini au căutat să se imortalizeze prin cucerire (și artiști precum Homer și Shakespeare au îndeplinit cu bucurie asemenea fantezii). Alte elite, cum ar fi biserica creștină, au văzut războiul ca fiind rău, dar inevitabil.
În ultimele câteva generații, însă, pentru prima dată în istorie, lumea a devenit dominată de elite care văd războiul ca fiind atât rău, cât și evitabil. Chiar și oameni ca George W. Bush și Donald Trump, ca să nu mai vorbim de Merkel, sunt tipuri foarte diferite de politicieni. De obicei, ei vin la putere mai degrabă visând reforme interne decât cuceriri străine. În timp ce se află în domeniul artei și al gândirii, majoritatea luminilor principale – de la Pablo Picasso la Stanley Kubrick – sunt mai bine cunoscute pentru că înfățișează ororile fără sens ale luptei decât pentru glorificarea arhitecților.
Ca urmare a tuturor acestor schimbări, majoritatea guvernelor au încetat să vadă războaiele de agresiune ca pe un instrument acceptabil pentru a-și promova interesele, iar majoritatea națiunilor au încetat să mai fantezeze cu privire la cucerirea și anexarea vecinilor lor. Pur și simplu nu este adevărat că numai forța militară împiedică Brazilia să cucerească Uruguay sau împiedică Spania să invadeze Maroc.
Declinul războiului este evident în numeroase statistici. Din 1945, a devenit relativ rar ca granițele internaționale să fie redesenate prin invazia străină și nici o singură țară recunoscută internațional nu a fost ștearsă complet de pe hartă de cucerirea externă. Nu au lipsit alte tipuri de conflicte, cum ar fi războaiele civile și insurgențele. Dar chiar și luând în considerare toate tipurile de conflicte, în primele două decenii ale secolului al XXI-lea violența umană a ucis mai puține persoane decât sinuciderea, accidentele de mașină sau bolile legate de obezitate. Praful de pușcă a devenit mai puțin letal decât zahărul.
Savanții se ceartă înainte și înapoi despre statisticile exacte, dar este important să privim dincolo de matematică. Declinul războiului a fost un fenomen atât psihologic, cât și statistic. Caracteristica sa cea mai importantă a fost o schimbare majoră în sensul propriu al termenului „pace”. Pentru cea mai mare parte a istoriei pacea a însemnat doar „absența temporară a războiului”. Când oamenii în 1913 au spus că există pace între Franța și Germania, ei au vrut să spună că armatele franceze și germane nu se ciocnesc direct, dar toată lumea știa că un război între ei ar putea totuși să izbucnească în orice moment.
În ultimele decenii, „pacea” a ajuns să însemne „implauzibilitatea războiului”.
Pentru multe țări, a fi invadat și cucerit de vecini a devenit aproape de neconceput. Locuiesc în Orientul Mijlociu, așa că știu perfect că există excepții de la aceste tendințe. Dar recunoașterea tendințelor este cel puțin la fel de importantă ca și posibilitatea de a sublinia excepțiile.
„Noua pace” nu a fost o întâmplare statistică sau o fantezie hippie. S-a reflectat cel mai clar în bugetele calculate la rece. În ultimele decenii, guvernele din întreaga lume s-au simțit suficient de în siguranță pentru a cheltui în medie doar aproximativ 6,5% din bugetele lor pentru forțele lor armate, în timp ce cheltuiesc mult mai mult pentru educație, îngrijire medicală și bunăstare.
Tindem să o luăm de la sine înțeles, dar este o noutate uluitoare în istoria omenirii. Timp de mii de ani, cheltuielile militare au fost de departe cel mai mare element din bugetul fiecărui prinț, han, sultan și împărat. Cu greu cheltuiau un ban pe educație sau ajutor medical pentru mase.
Declinul războiului nu a rezultat dintr-un miracol divin sau dintr-o schimbare a legilor naturii. A rezultat din faptul că oamenii au făcut alegeri mai bune. Este, fără îndoială, cea mai mare realizare politică și morală a civilizației moderne. Din păcate, faptul că provine din alegerea umană înseamnă și că este reversibil.
Tehnologia, economia și cultura continuă să se schimbe. Creșterea armelor cibernetice, a economiilor bazate pe inteligență artificială și a noilor culturi militariste ar putea duce la o nouă eră a războiului, mai rău decât orice am văzut până acum. Pentru a ne bucura de liniște, avem nevoie de aproape toată lumea să facă alegeri bune. În schimb, o alegere proastă a unei singure părți poate duce la război.
Acesta este motivul pentru care amenințarea rusă de a invada Ucraina ar trebui să preocupe fiecare persoană de pe Pământ. Dacă va deveni din nou normativ pentru țările puternice să-și înfrâneze vecinii mai slabi, ar afecta felul în care oamenii din întreaga lume se simt și se comportă. Primul și cel mai evident rezultat al revenirii la legea junglei ar fi o creștere bruscă a cheltuielilor militare în detrimentul tuturor celorlalte. Banii care ar trebui să meargă către profesori, asistente și asistenți sociali ar merge în schimb la tancuri, rachete și arme cibernetice.
O întoarcere în junglă ar submina, de asemenea, cooperarea globală în probleme precum prevenirea schimbărilor climatice catastrofale sau reglementarea tehnologiilor perturbatoare, cum ar fi inteligența artificială și ingineria genetică. Nu este ușor să lucrezi alături de țări care se pregătesc să te elimine. Și, pe măsură ce atât schimbările climatice, cât și cursa înarmărilor AI se accelerează, amenințarea unui conflict armat va crește și mai mult, închizând un cerc vicios care ar putea foarte bine să condamne specia noastră.
Direcția istoriei
Dacă credeți că schimbarea istorică este imposibilă și că umanitatea nu a părăsit niciodată jungla și nu o va face niciodată, singura alegere care vă rămâne este dacă să jucați rolul de prădător sau de pradă. Având o astfel de alegere, majoritatea liderilor ar prefera să intre în istorie ca prădători alfa și să-și adauge numele pe lista sumbră a cuceritorilor pe care elevii nefericiți sunt condamnați să o memoreze pentru examenele de istorie.
Dar poate schimbarea este posibilă? Poate că legea junglei este mai degrabă o alegere decât o inevitabilitate? Dacă da, orice lider care alege să cucerească un vecin va primi un loc special în memoria umanității, mult mai rău decât Tamerlanul tău. El va rămâne în istorie ca omul care ne-a distrus cea mai mare realizare. Tocmai când credeam că ieșim din junglă, ne-a tras înapoi înăuntru.
Nu știu ce se va întâmpla în Ucraina. Dar, ca istoric, cred în posibilitatea schimbării. Nu cred că asta este naivitate – este realism. Singura constantă a istoriei omenirii este schimbarea. Și asta e ceva ce poate putem învăța de la ucraineni. Timp de multe generații, ucrainenii nu au știut prea multe în afară de tiranie și violență. Au îndurat două secole de autocrație țaristă (care s-a prăbușit în cele din urmă în mijlocul cataclismului primului război mondial). O scurtă încercare de independență a fost rapid zdrobită de Armata Roșie care a restabilit dominația rusă. Ucrainenii au trăit atunci teribila foamete provocată de om a Holodomorului, teroarea stalinistă, ocupația nazistă și decenii de dictatură comunistă zdrobitoare. Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, istoria părea să garanteze că ucrainenii vor merge din nou pe calea tiraniei brutale – ce altceva știau ei?
Dar au ales altfel. În ciuda istoriei, în ciuda sărăciei măcinate și în ciuda obstacolelor aparent de netrecut, ucrainenii au stabilit o democrație. În Ucraina, spre deosebire de Rusia și Belarus, candidații opoziției i-au înlocuit în mod repetat pe titulari. Când s-au confruntat cu amenințarea autocrației în 2004 și 2013, ucrainenii s-au revoltat de două ori pentru a-și apăra libertatea. Democrația lor este un lucru nou. La fel este „noua pace”. Ambele sunt fragile și s-ar putea să nu dureze mult. Dar ambele sunt posibile și pot atinge rădăcini adânci. Fiecare lucru vechi a fost cândva nou. Totul se rezumă la alegerile umane”.
Sursa: romaniatv.net