În discursurile care au condus la invazia Ucrainei de către Rusia, președintele rus Vladimir Putin a făcut o serie de afirmații istorice despre Ucraina, de la țara care nu are dreptul de a exista, până la susținerea că trupele sale trebuie să „de-nazifieze” Ucraina și să prevină genocidul.
Dacă anii 1930 ne-au învățat ceva, acesta este că lucrurile se pot destrama cu ușurință. O ordine internațională păstrată cu grijă prin instituții menite să mențină pacea se poate destrăma peste noapte.
Confruntat cu agresiunea germană, ordinul post-Versailles s-a prăbușit în fum. Cehoslovacia a dispărut de pe harta Europei fără să fie tras un singur glonț.
Un an mai târziu, Europa s-a trezit în chinul celui mai mortal război din ultimii douăzeci de ani. Și dintr-o dată, „cearta într-o țară îndepărtată, între oameni despre care nu știm nimic”, așa cum a descris premierul britanic Neville Chamberlain conflictul dintre Germania și Cehoslovacia, nu a mai fost atât de „departe”.
Dintr-o periferie europeană de care puțini oameni din Occident sunt interesați, Ucraina s-a transformat acum în protagonistul involuntar al unui conflict care a fost descris drept „cel mai important război european din aproape 80 de ani”.
Președintele rus a trecut de la promisiunea de a atenua presupusele „exerciții” militare ale Rusiei de-a lungul frontierei cu Ucraina la lansarea unui atac la scară largă asupra țării vecine. Trupele ruse au invadat Ucraina, strămutând peste un milion de oameni care acum caută refugiu în Polonia și România vecine.
Ordinea internațională a început să se destrame în martie 1938, când Germania nazistă a invadat Austria, după ce o încercare anterioară de anexare a fost împiedicată de liderul italian Benito Mussolini. Menținute anterior sub control de cancelarul austriac, echipele naziste austriece au preluat clădirile ministeriale și l-au primit pe Hitler și trupele sale la Viena.
Mulți austrieci s-au bucurat și ei de anexare, simțind că după 1918, interzicerea de a se alătura Germaniei, a dus republica germano-austriacă în sărăcie, izolare și irelevanță. După cum spun unii, fără Germania, Austria era lebensunfaehig – sau incapabilă de a trăi, o simplă relicvă a ceea ce fusese cândva – unul dintre cele mai puternice imperii ale lumii.
Adevăratul punct de cotitură a avut loc în septembrie, când liderii britanici, francezi, italieni și germani s-au întâlnit la München pentru a discuta despre noile pretenții ale lui Hitler asupra Sudeților, atunci o provincie a statului Cehoslovac.
În timp ce cehii așteptau în hol, marile puteri au deliberat asupra soartei lor. Odată încheiate negocierile, președintelui cehoslovac Edvard Benes i s-a prezentat un fapt împlinit și a fost obligat să semneze un acord de transfer al Sudeților Germaniei naziste.
Hitler a garantat pacea și a luat o bucată din Cehoslovacia. Acceptând să negocieze cu el, puterile occidentale l-au transformat efectiv într-un nou arbitru al sistemului internațional.
Hitler nu s-a oprit aici, ci a continuat să invadeze Boemia și Moravia, de asemenea, în martie 1939. Și mai tragic, vecinii Cehoslovaciei, Polonia și Ungaria, au sculptat, de asemenea, bucăți de teritoriu despre care pretindeau că sunt de drept al lor: Teschen, Slovacia de Sud și, respectiv, Rutenia. Drept urmare, statul cehoslovac s-a dizolvat în câteva luni.
Nu era nici prima, nici ultima dată când un stat est-european recunoscut de comunitatea internațională a dispărut de pe hartă. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Polonia – cândva un imperiu puternic care se întindea de la Marea Baltică până la Marea Neagră – a fost împărțită.
Când a fost recreată la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial ca Republica Populară Poloneză, a ocupat teritorii care aparținuseră cândva Germaniei. Pământurile fostei țări polono-lituaniene au devenit parte a Rusiei sovietice și a republicilor sale.
Lumea de astăzi este, fără îndoială, foarte diferită de lumea anilor 1930. Vecinii Ucrainei, spre deosebire de Cehoslovacia din anii 1930, nu își freacă mâinile de bucurie în perspectiva dezintegrarii acesteia. Există încă tensiuni între aceste state, desigur.
Ucraina a fost nemulțumită de legile generoase ale cetățenilor României, de care sunt menite să beneficieze rudele etnice din afara granițelor României.
Românii continuă să deranjeze teritoriile Ucrainei precum Bucovina de Nord, pe care Uniunea Sovietică a anexat-o în 1944 de la România și apoi a încorporat-o în Ucraina sovietică.
Dar conflictul Ucrainei cu Rusia și-a îmbunătățit relația cu vecinii săi, care se tem de agresiunea rusă. Atât România, cât și Polonia primesc refugiați ucraineni.
În alte moduri, însă, ceea ce trăim are paralele tulburătoare în anii 1930. Momentul pe care îl trăim este și unul post-imperial. Încă ne confruntăm cu consecințele dezintegrarii unuia dintre cele mai mari imperii ale lumii: Uniunea Sovietică.
Istoricii au scris multe despre reapariția instituțiilor, practicilor și mentalităților imperiale mult timp după dizolvarea imperiilor. Mai degrabă această conjunctură post-imperială decât orice asemănări între Putin și Hitler, între naționalismul rus și fascismul interbelic, explică de ce anii 1930 și mai ales momentul München au o asemenea rezonanță astăzi.
Răsturnarea ordinii europene de către Hitler în anii 1930 a fost posibilă prin dezacordarea gravă între ceea ce societățile europene erau presupuse a fi de către teoreticienii noii ordini internaționale și ceea ce erau ele în realitate.
Atât Germania, cât și Rusia – cândva imperii puternice – au ieșit învinse și umilite în urma războiului. Ei au dezvoltat o viziune conspirativă asupra lumii, una pe care puterile occidentale au consolidat-o prin limitarea și izolarea lor. Imperiile multinaționale care s-au dezintegrat în timpul războiului au fost înlocuite cu noi state naționale.
Acestea au domnit însă asupra acelorași vechi populații, care erau multietnice, multilingve și profund încorporate în rețelele transnaționale ale imperiului. Inconcordanțele dintre ceea ce trebuiau să fie aceste state naționale și ceea ce erau în realitate au provocat multă nemulțumire, atât în rândul învingătorilor, cât și al celor învinși.
Uniunea Sovietică nu s-a prăbușit în război. Chiar și așa, tranziția către democrațiile post-sovietice a fost departe de a fi pașnică. După 1991, Rusia a intrat într-o criză economică profundă.
Oamenii ale căror vieți fuseseră în siguranță cu doar câteva luni înainte au pierdut tot ce aveau practic peste noapte. Declarația de independență a Ucrainei din august 1991 a pus cuiul final în sicriul Uniunii Sovietice.
În mod ironic, dezintegrarea Uniunii Sovietice a fost condusă de Rusia sub Boris Elțin, care a simțit (nu complet fără justificare) că Rusia, identificându-se complet cu Uniunea Sovietică, era singurul membru al Uniunii fără o identitate și un aparat instituțional propriu.
Dar la scurt timp după ce Elțin a forțat demisia lui Gorbaciov, s-a dovedit că Rusia fără Uniunea Sovietică sau fostul său imperiu s-a dovedit la fel de neviabilă. Nu putea exista decât ca o putere de mâna care s-a străduit să se afirme în fața unei lumi față de care se simțea din ce în ce mai marginalizată.
Din nou, gândirea conspirativă a ajuns să definească relația Rusiei cu Occidentul, din ce în ce mai percepută de Putin ca o amenințare existențială pentru Rusia.
Și totuși, ceea ce i-a permis lui Hitler să ia o bucată după alta din Cehoslovacia în 1938 este și ceea ce i-a făcut posibil ca Putin să ajungă până aici: și anume, frica și resentimentele față de Occident, combinate cu un sentiment de superioritate și asigurarea că Puterile occidentale ar fi dispuse să facă orice pentru a evita războiul.
Putin este și el convins că „Occidentul” conspiră împotriva Rusiei și conștient că „Occidentul” tinde să ezite, să delibereze, să negocieze înainte de a se angaja într-un conflict.
Deși Putin nu este Hitler, poate încă mai există ceva de învățat din anii 1930: că nu toate statele sunt ghidate de aceleași principii, iar ideile nu sunt doar cuvinte goale.
Ce se întâmplă dacă discursurile lui Putin, oricât de delirante sună, nu ascund un simplu apetit pentru putere? Ce se întâmplă dacă ele reflectă credința reală că Rusia are o misiune de îndeplinit în lume și că „recuperarea” Ucrainei prin război este esențială, așa cum a fost în trecut, pentru recuperarea și urmărirea acestei misiuni de către statul rus?
Contemporanii lui Hitler credeau că el este un manipulator în cel mai bun caz și un nebun în cel mai rău caz. Puțini au ghicit că tiradele rasiste pe care le-a oferit în Mein Kampf erau o reflectare reală a convingerilor sale.
Așa se explică de ce, deși cartea lui era disponibilă pentru toți să o citească, puțini oameni au luat-o în serios. Putin nu este fascist (de asta, ne asigură în fiecare zi).
El operează într-un mediu probabil mai complicat și puterea lui este limitată. Dar expansiunea Germaniei naziste în Europa de Est în anii 1930 ne oferă o lecție serioasă care se poate aplica și pentru Putin și Rusia astăzi: chiar și cele mai inimaginabile scenarii, cele mai ciudate divagații ale nebunilor pot deveni realitate atunci când oamenii închid ochii asupra posibilității lor până când devine prea târziu.
A lua în serios idei precum declarațiile lui Putin privind ilegitimitatea statului ucrainean pare dificil. Democrațiilor le este greu să înțeleagă autoritarismul și se mobilizează mai mult.
După cum a demonstrat al Doilea Război Mondial, democrațiile tind să prevaleze. Totuși, ar putea dura foarte mult; iar victoria lor ar putea veni cu prețul a sute de mii de vieți nevinovate.
Mai mult, victoria nu este niciodată garantată; necesită efort susținut și determinare.
Decizia recentă a Germaniei de a crește cheltuielile pentru apărare și raliul Europei în spatele Ucrainei sunt semne încurajatoare că de data aceasta, poate, dezastrul va fi evitat. Dar situația Ucrainei abia începe și este mult prea devreme pentru a știi că se va avea un final pozitiv.
Sursa: antena3.eo