În urmă cu un deceniu, am primit un mesaj în patru cuvinte de la o cunoştinţă apropiată germană care o însoţise pe cancelarul Angela Merkel la summitul NATO de la Bucureşti, România, care avea sarcina de a decide dacă va furniza Georgiei şi Ucrainei un Plan de acţiune pentru aderarea la NATO (MAP) . Se scria: „Da, dar nu acum!” După ce tocmai am văzut câteva episoade din World at War pe History Channel, am răspuns laconic și aproape capricios: „Decizie fatidică”.
Ucraina și Georgia nu și-au obținut statutul MAP la București și au rămas cu o promisiune nelimitată – și unii ar putea spune inutilă – de o eventuală aderare.
Câteva luni mai târziu, am primit un al doilea mesaj, mai lung, care indica faptul că observația mea neînțeleasă ar fi putut fi mai precisă decât mi-am imaginat inițial. Un prieten ale cărui responsabilități diplomatice pentru Statele Unite includ Caucazul și care avea cunoștințe intime despre Summit-ul de la București și-a deschis nota declarându-și temerile timpurii legate de adunare — că Ucraina ar avea cumva de suferit din cauza neobținerii statutului MAP; auzise cum Germania, susținută de Franța și Regatul Unit, îl convinsese pe președintele George W. Bush să vorbească cu Vladimir Putin din Rusia în timpul evenimentului și cum Putin îi spusese că „Ucraina nu este nici măcar un stat național adevărat”. Apoi a trecut la noile sale temeri – că probleme serioase se așterneau în zonele de conflict înghețate ale Georgiei din Abhazia și Osetia. Ucraina era prea mare pentru ca Rusia să poată agresa în mod deschis, dar Georgia nu era, a argumentat el. Într-adevăr, vechile probleme regionale și etnice ale Georgiei au făcut-o vulnerabilă, la fel ca personalitatea înflăcărată a președintelui ei, Mikheil Saakashvili.
Șase ani mai târziu, în timp ce stăteam la gara Kiev încercând să cumpăr un bilet către Simferopol pentru a investiga spectacolul despre omuleți verzi cu tancuri și elicoptere care capturau puncte cheie în Crimeea la sfârșitul lunii februarie 2014, am reflectat la apelul profetic al prietenului meu cu ceva ironie. Avusese dreptate în privința Georgiei, dar se pare că Ucraina, în ciuda dimensiunii ei, părea de asemenea să fie pe „lista sărbătorilor” a Rusiei. Câteva minute mai târziu, calificări precum „aparent” și „părea” s-au evaporat când doi militari ucraineni m-au târât de pe linia biletelor; au precizat că Crimeea era deja pierdută și că se făceau pregătiri pentru apărarea estului Ucrainei și, eventual, Kievul însuși.
La acea vreme, am văzut că noțiunea de „decizie fatidică” se aplică doar Georgiei și Ucrainei. Nu mi-a trecut prin minte că patru subiecte principale ale hotărârii de la București — Germania, Statele Unite, Franța și Regatul Unit — vor suferi și ele consecințe groaznice. Prima bănuială a acestei posibilități a apărut la sfârșitul anului 2015 în Germania. Rusia, simțindu-se în mod clar împuternicită de aventurile sale georgiane și ucrainene, tocmai pătrunsese pe deplin în haosul care cuprindea Siria și provocase instantaneu un val mare de refugiați. Pentru a preveni o tragedie umană de proporții epice, Germania a acceptat cu generozitate aproape un milion de sirieni scăpați, doar pentru a constata că o emigrare anterioară „vorbitoare de rusă” (germanii din Volga) pretindea brusc că noii emigranți erau în esență „hoți și violatori”.
Dacă Germania s-a confruntat cu polarizarea indusă de Rusia, i s-au alăturat curând Statele Unite și Franța. Deși lăsând deoparte dezbaterea despre potențiala coluziune cu rușii pentru a câștiga alegerile din SUA din 2016, nimeni nu ar nega că alegerile au fost supuse unei campanii extinse de penetrare cibernetică și război informațional condus de Kremlin. În egală măsură, nimeni nu ar nega că, în Franța, rușii nu numai că au îndreptat o campanie Dezinform împotriva unui candidat la președinție care nu-i plăcea (Macron), ci au finanțat de fapt campania lui Marine Le Pen.
În februarie 2018, Regatul Unit a fost zguduit de vestea că un agent nervos de calitate pentru arme a fost folosit în somnorosul Salisbury, Anglia, ca instrument de asasinat. Daunele colaterale au inclus rănirea unui membru al forțelor de ordine britanice. Și nu exista nicio îndoială că agentul nervos provenea dintr-un laborator din centrul Rusiei. De aceea, reacția Regatului Unit și a prietenilor săi a fost atât de rapidă și ascuțită; sute de diplomați ruși au fost expulzați din diferite democrații occidentale.
La zece ani de la Summit-ul de la București, nu pot să nu mă gândesc la o serie de „ce-ar fi dacă”. Prima dintre ele implică examinarea cum ar fi putut arăta 2018 dacă NATO ar fi acordat MAP Georgiei și Ucrainei în 2008 – cu cele două țări numite existând ca membre înfloritoare euro-atlantice, deținând control deplin asupra granițelor lor recunoscute internațional, iar Marea Neagră caută mai degrabă un „lac NATO” care deține cinci membri sau aproape membri pe țărmurile sale, mai degrabă decât un „ ozero rusesc” din ce în ce mai militarizat.” și cu Siria ca națiune fără Assad și fără ISIS. Al doilea implică reflectarea asupra cât de diferit ar fi putut arăta următorul deceniu dacă s-ar fi atins anul 2018 alternativ – cu Moldova și o Armenie proaspăt energizată (posibil chiar Azerbaidjan și Belarus) alăturându-se familiei euro-atlantice, cu Turcia, Israel, Iordania, Siria. , Irakul și o Arabia Saudită în reformă, care ancorează forțele democratice în Orientul Mijlociu și Europa putând susține cu adevărat că este „întreg, liberă, prosperă și în pace”. Exercițiul final implică luarea în considerare a cât de coșmar ar putea deveni anul 2028 dacă NATO continuă pe aceeași traiectorie eșuată din 2008 – cu un număr bun de state post-sovietice care revin într-o „Uniune Sovietică Lite”, cu Europa redivându-se și dorind să se stabilească vechi. dispute de frontieră,
După multă meditație, aș adăuga un singur cuvânt la evaluarea oarecum neglijentă pe care o făcusem cu un deceniu în urmă: „Decizie fatidică, într-adevăr!”
Walter Zaryckyj este director executiv al Centrului pentru Relații SUA-Ucraina.
Imagine: Președintele rus Vladimir Putin (L) și omologul său american George W. Bush (R) vorbesc în timpul unei cine la summitul NATO de la București, 3 aprilie 2008. Președintele pro-occidental al Ucrainei a încercat să asigure vineri Rusia că cererea sa de a aderarea la NATO nu era îndreptată împotriva Moscovei, cu puțin timp înainte de summitul de rămas bun al alianței cu Putin. Poză făcută pe 3 aprilie 2008. REUTERS/RIA-Novosti/Kremlin
Sursa: atlanticcouncil.org